Crezul meu

Premize

Am citit și urmărit câte ceva pe acest subiect al experienței umane și al menirii noastre aici pe planetă. Și mai am de întreprins pe această temă. Am dat și peste oameni de valoare, în viziunea mea, sau decenți cel puțin dar și peste șarlatani și mulți alții de care nu-mi mai aduc aminte acum. Am pornit la drum urmând sfatul „Citiți, băieți, orice, numai citiți!” parafrazând vorba din epocă a lui Ion-Heliade Rădulescu „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Dorința mea inițială a fost să nu fiu manipulat. În acest articol accentul cade pe domeniul adevărurilor ultime, pe haosul din lumea ideilor.

Prea multe sunt închipuite, multe adevăruri clamate vin din imaginarul nostru, presupuneri etc. De multe ori în căutările noastre, suntem seduși de oameni care clamează că ei ar ști într-adevăr ceva, guru, specialiști. Dacă este să îi cercetăm îndeaproape, sau mai pe românește, să-i luăm la bani mărunți, constatăm că aceștia într-adevăr nu au cum să își susțină până în pânzele albe afirmațiile afișate cu grimase grave. Am ajuns încet, dar sigur, la convingerea socratică că majoritatea oamenilor doar își închipuie că știu ceva despre răspunsurile la marile întrebări. Poate suna radical. Nu susțin că eu aș ști ceva, ba dimpotrivă, doar adevăruri parțiale. Consider că abia acesta e un adevăr, și ar trebui să ni-l reamintim mai des, pentru responsabilizare și vigilență. Consider că nicio bibliotecă citită, nicio sumedenie de trăiri și experiențe nu te vor face să cunoști pe de-a întregul ceva. Cărțile la fel ca experiențele, te pot înșela. Uneori nu suntem coerenți în ceea ce facem sau credem, pentru că nu avem tot tabloul, contextul. Tot ce cunoaștem e ca prin vis. La nivel științific, umanitatea a dobândit cunoștințe vaste dar putem spune cu siguranță că nu a dat toate răspunsurile. Evoluționismul, si Big Bangul, spre exemplu sunt niște modele de lucru, cele mai comprehensibile pe care le avem până acum, dar evoluția înțelegerii lor este în lucru. Monismul, la fel ca dualismul sunt doar o ipoteze. Cred că până la urmă majoritatea din noi nu avem certitudini, avem cu toții întrebări, adevăruri parțiale. Ce dobândim în acest domeniu metafizic este prin experiența noastră. Cred că noi am putea “palpa adevărul” dar el devine foarte alunecos și nu avem un mâner pentru a-l apuca și articula.

Propun o altă abordare… Să ne detașăm și să considerăm că nimeni nu știe ceva în mod absolut. Poate știm să purtăm conversații profunde, să ridicăm zgârie nori, să facem programe sofisticate pe calculator sau să gătim diverse feluri de mâncare etc. Pe partea tehnologică mintea umană stă foarte bine. Însă la marile întrebări ale vieții nimeni nu știe să răspundă, putem doar încerca. Incremental, aspirațional, poate vom ajunge la un răspuns. Pe scurt, am observat că toată lumea se contrazice cu toată lumea dacă încerci să pui informațiile cap la cap și să construiești o imagine de ansamblu. Oameni de știință în contradicție cu diferite religii, religiile la rândul lor în contradicție cu ele însele (intern) sau cu alte religii (extern), guru și psihologi care debitează prostii, filozofi care creează sisteme alternative de gândire și îi demolează pe cei de dinainte, conspiraționiști cu istorii alternative, mari mistici sau ezoteriști care fabulează, oameni preocupați de pseudoștiință, motivaționale și mărturii la limita morții care de care mai diferite. În lumea ideilor este haos total. Nu există numitor comun. Deci încotro?

În ciuda progreselor științifice, întrebările fundamentale despre originea universului, natura conștiinței sau existența sufletului rămân în mare parte fără răspuns. De exemplu, problema conștiinței - cum și de ce creierul generează experiențe subiective - este una dintre cele mai mari enigme ale științei și filozofiei. Divergențele dintre diversele sisteme de gândire filozofică evidențiază dificultățile de a găsi un consens în metafizică. Un exemplu este dezbaterea dintre liber arbitru și determinism. În timp ce știința poate oferi explicații mecanice pentru comportamentul uman, problema libertății de voință rămâne nerezolvată și disputată între filozofi. Marile minți ale acestei planetei se contrazic în privința originii noastre. Ia de exemplu doar pe creștini și oamenii de știință după cum spuneam mai sus. În favoarea cui pledezi? Dacă vrei să faci un compromis și să faci un amestec e greșit, nu există coerență. Ai putea să expediezi toate celelalte religii?

Să nu mai menționez că există numeroase alte filozofii/religii care au și ele un cuvânt de spus în dezbaterea aceasta. Și încotro ne îndreptăm?

Știm să punem întrebarea corectă în legătură cu existența noastră? Nu am reușit să răspundem marilor întrebări ale vieții. Iată o parte din ele:

• de unde venim?
• încotro ne îndreptăm?
• cine suntem?
• originea universului și a existenței în sine?
• scopul final al vieții (dacă există vreunul)?
• natura conștiinței?
• existența și natura unui suflet sau spirit?
• ce se întâmplă după moarte?
• există un Dumnezeu?
• natura fundamentală a realității în sine?
• Etcetera

Trebuie să facem aici o distincție fundamentală: Adevărul, prin însăși natura sa, nu poate fi decât unul. În momentul în care începem să vorbim despre „adevăruri” la plural, nu mai vorbim despre realitate, ci despre interpretări, perspective sau simple opinii subiective. Limba noastră păstrează această intuiție corectă: folosim singularul pentru că postulăm existența unui referent unic, a unei realități obiective care pur și simplu este. Haosul metafizic în care ne scăldăm nu dovedește că Adevărul este fragmentat, ci doar că noi, ca observatori, suntem limitați; ceea ce numim „adevăruri” sunt, de cele mai multe ori, aproximări parțiale. Adevărul rămâne întreg, însă noi nu avem încă „mânerul” despre care vorbeam, pentru a-l apuca și a-l articula în totalitate. Aceste întrebări ar trebui să aibă un singur răspuns factual. De exemplu nu putem spune că originea omului derivă din mai multe surse, fie evoluție sau creație. Sau putem? Pentru cetățeanul universal global care adevăr i se aplică? Dar care sistem de gândire îl poate da? Unul va zice Știința, altul Budismul sau Șintoismul, iară alții Creștinismul etc. Există numeroase alte confesiuni (Sikhism, Taoism, Jainism, Confucianism, Zoroastrianism, Rastafarianism etc). Cu privire la întrebările esențiale, consider că pentru a ști cu adevărat ceva în mod absolut, acel ceva, trebuie să fie universal valabil, să se aplice tuturor oamenilor. Atâta timp cât există diferende și conflicte pe seama “adevărurilor” putem spune că sistemele de gândire, culturile, sunt ca niște plăci tectonice cu activitate seismică. Ce se observă? Puse una lângă alta, nu au nici o legătură, fiecare confesiune sau sistem de gândire își încalcă legile celeilalte, se află în contradicție, nu mai intru în detalii. Ele nu stau în picioare nici împreună nici de sine stătătoare. Nu avem un numitor comun încă. Dacă le punem împreună, le asamblăm într-un fel anume în speranța găsirii unui concept sau valori universale, nu iese ceva coerent. Acestea depind foarte mult de context. Iar dacă le luăm așa cum sunt ele, de sine stătătoare, sunt doar povești culturale locale, fară să se aplice cetățeanului global. Care e misterul? Cum discernem ceea ce e real de ceea ce e fals? Imagine din cartea lui Max Tegmark - Universul nostru matematic - cu referire la contradicțiile dintre credințe cu privire la apariția universului în diferite culturi.

Deși umanitatea a acumulat cunoștințe vaste în domeniul științific și tehnologic, rămâne adesea în întuneric când vine vorba de marile întrebări ale vieții. Contradicțiile dintre diversele credințe și perspective subliniază lipsa unui consens universal.

În fața acestui haos metafizic și a multitudinii de perspective contradictorii… Poate că cea mai înțeleaptă abordare este să rămânem deschiși, umili și curioși. Putem aprecia diversitatea gândirii umane și bogăția experiențelor individuale. Poate că menirea noastră nu este să credem că putem cuprinde pe deplin adevărul universal, ci să explorăm, să învățăm și să creștem continuu, acceptând că realitatea este mai complexă și mai nuanțată decât ar putea cuprinde vreodată un singur sistem de gândire. În această călătorie a cunoașterii, important este să nu încetăm niciodată să punem întrebări, să reflectăm critic și să fim deschiși la noi perspective, păstrând totodată o doză sănătoasă de scepticism și auto-reflecție. Frumusețea existenței umane constă tocmai în această căutare neîncetată a înțelegerii, în dialogul continuu cu noi înșine și cu ceilalți, și în capacitatea noastră de a găsi sens și scop chiar și în fața incertitudinii. Adevărul e că nu știm cum funcționează totul. Este vorba de un puzzle mult mai mare. Suntem parte dintr-un sistem complex iar piesele sunt prea numeroase să le putem ține pasul. Să fim confortabili cu ambiguitatea în căutarea țintei tocmai pentru că nu avem mânerul de a cuprinde tot adevărul. Studiind astronomia, am aflat cât de greu în timp s-au câștigat informațiile despre planeta noastră, stele și sistemul solar, care pentru noi astăzi par banale. În timpul lui Galileo Galilei, acum 400 de ani nici nu își imaginau că cele mai apropiate stele sunt la 500.000 de ori distanța în comparație cu distanța Soare-Pământ. De aceea principiul paralaxei nu funcționa. Ca o lecție, pentru o analiză mai corectă și a face sens din acest puzzle imens trebuie să ne detașăm să privim cu obiectivitate și mai de la distanță pentru a putea vedea din ansamblu. Poate trebuie să facem un salt de magnitudine al imaginației noastre pentru a cuprinde toate piesele(culturile etc). Consider că suntem în plin proces de transformare și putem avea anumite păreri acum, apoi, luând în calcul sinusoida vieții, atât creșterile cât și descreșterile noastre, anumite perspective pot suferi schimbări moderate sau radicale. Asta nu înseamnă că nu am fost coerenți, măcar în parte. Până la sfârșitul vieții poate vom da răspuns unor mari întrebări. Nu sunt adeptul bigotismului și al părerilor unilaterale. Sunt deschis dialogului civilizat.