De ce este astrologia o pseudoștiință?

Astrologia este o reminiscență a gândirii și interpretării cerului a popoarelor antice. Este adevărat că apare în mai multe culturi, dar aceasta nu constituie un argument valid pentru a o considera o știință.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au ocupat cu divinația sau cu ghicitul în stele, au urmărit pattern-urile constelațiilor cerești și au început să interpreteze diferite semne venite de pe cer.

Voi oferi pe parcursul acestui articol câteva argumente de bază științifice, sper convingătoare.

În primul rând, constelațiile au apărut în civilizațiile antice și au fost cartografiate prima dată de Ptolemeu în cartea sa de căpătâi a lumii antice, Almagest. Influențele sale au ajuns atât în lumea arabă, cât și în cea a Orientului Îndepărtat, de exemplu în cultura chineză.

Această carte pornea de la două erori fundamentale.

Prima: Pământul este în centrul sistemului solar, iar Soarele cu planetele se învârt în jurul acestuia.

A doua: cerul este doar o proiecție 2D, o sferă cerească de care atârnă luminătorii. În aceste condiții au apărut inițial constelațiile.

Constelațiile erau pattern-uri 2D pe sfera cerească. Dacă ne gândim în adâncime, aceste pattern-uri, văzute 3D, nu mai au nicio formă. De exemplu, constelația Fecioarei nu mai reprezintă o fecioară, și așa mai departe. Modul de gândire a fost limitat.

Un alt argument ar fi acela că așa-zisele ere zodiacale au dimensiuni temporale exacte de 2.160 de ani conform astrologiei, deși ele ocupă pe sfera cerească dimensiuni diferite. De exemplu, Racul ocupă aproximativ 500 de grade pătrate, în timp ce Fecioara ocupă aproximativ 1.300 de grade pătrate pe cer. Este imposibil să ocupe aceeași dimensiune temporală, deoarece sistemul solar se mișcă în spațiu cu viteză constantă. Sistemul este arbitrar și nu corespunde cerului real.

O epocă zodiacală = perioada în care, la echinocțiul de primăvară, Soarele apare proiectat în fața unei anumite constelații (de ex. Pești sau Vărsătorul). Conform calculelor astronomice, nu se poate ca fiecare epocă zodiacală să aibă același număr de ani.

Un alt argument ar fi că, în prezent, au fost descoperite 88 de constelații. De ce doar 12 să aibă prioritate asupra psihicului uman?

Aceste modele ptolemeice au rezistat până târziu în secolul al XVI-lea, când își face loc cartea lui Copernic, care afirmă că sistemul solar este construit în jurul Soarelui. Apoi apar Galilei cu telescopul, Newton, Giordano Bruno etc.

Uranus a fost descoperit în 1781, Neptun în 1846, iar Pluto în 1930. Tăblițele sumeriene nu aveau cunoștință de aceste planete, iar aceste adiții aduse sistemului astrologic modern sunt niște încercări de a face relevant acel sistem învechit și în zilele de azi.

Compoziția Soarelui a fost descoperită în 1925 ca fiind din heliu — la început se credea că e o rocă care generează căldură. La începutul secolului al XX-lea se credea că există o singură galaxie, iar acum știm că sunt trilioane de galaxii. Deși toate aceste lucruri ni se par firești acum, lucrurile nu au stat așa până de curând.

A studia istoria astronomiei înseamnă a studia istoria științei, în mare, pentru că marile descoperiri din știință au făcut ca astronomia să meargă mai departe.

Oricât de romantică ar fi coincidența că astrologia se afla în toate culturile antice, trebuie să admitem că aceștia nu aveau instrumentele noastre de azi. Lipsa studiilor empirice și a unei mecanici cauzale lasă în offside această practică.