Dumnezeu ca Persoană

Este Dumnezeu o Persoană? Consider că da, dar să vedem mai departe ce înțelegem prin Persoană.

Definiția Divină

Așa cum văd eu lucrurile, Dumnezeu Tatăl este o Persoană, dar nu în sensul convențional, cum înțelegem noi de obicei acest termen. El este necuantificabil, nefiind limitat de un trup, și este fără bariere. Atunci când a ales să se manifeste în lumea noastră, a făcut-o prin Iisus, prin Logos.

Dumnezeu este ceea ce este, sursa a toate, ființă sau neființă, potențial manifestat cât și nemanifestat. Se definește cel mai bine în lipsa definiției. Fiind sursa, poate fi experimentat direct în inimă. În inimă avem toate informațiile. Este dincolo de spirit și materie. El este Cel ce le-a creat, deci este și în afara lor. Este și în această lume și dincolo de ea.

Argumente în favoarea faptului că Dumnezeu este o Persoană

1. Dialog și Relație: Putem vorbi cu Dumnezeu și ne putem adresa Lui, acestea fiind atribute ale unei persoane. Suntem ascultați sau nu, ni se răspunde sau nu. Relația cu divinitatea se construiește prin tot felul de forme, ascultare, rugăciune, speranță, etc. Toate aceste forme comunică într-un fel sau altul cu transcendentul.
2. Imago Dei: Fiind creați după chipul lui Dumnezeu, suntem, așadar, persoane asemenea Lui. Atribute ale Sale le-am dobândit și noi, voința, rațiunea, creativitatea, dragostea etc.
3. Sfânta Treime: Iisus este o Persoană, iar conform Ioan 14:1-14, “Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Este suficient să numim o singură entitate din unitate și ne referim la Dumnezeu, căci cele trei entități sunt una.
4. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” Cuvântul, ca parte a Logosului, poate aparține numai unei Persoane. Ioan 1:14: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi”.

Etimologia cuvântului „persoană”

Cuvântul „persoană” provine din latinescul „persona” care înseamnă sunetul din spate. De aici derivă și cuvântul personalitate. La rândul său, „persona” din latină ar proveni din grecescul „prosopon”, care avea sensuri diferite în funcție de context. În teatrul Greciei Antice, „prosopon” se referea la masca purtată de actori. Sensul s-a extins apoi la rolul pe care îl juca actorul, iar în final, la actorul însuși. Odată ieșit din contextul teatral, termenul a ajuns să fie folosit pentru a desemna o ființă umană în general. Or, Dumnezeu este însăși sursa „sunetului” – El nu poartă măști, este ceea ce este.