← Înapoi la blog

Mitul omului cult

4 min de citit·10 vizualizări
Mitul omului cult

Aruncăm prea ușor eticheta „om cult" asupra unor personalități, fără să conștientizăm oceanul vast de informație care există în lume. Nu de azi, de ieri, atributul de „cult" a ajuns să fie folosit greșit.

Despre ce vorbim. În viața de zi cu zi, „cult" e un termen relativ: cineva e mai cult decât altcineva, într-un anumit mediu, oamenii se măsoară între ei. Așa cum îl sugerează idealul din spatele lui: omul care stabilește repere, face conexiuni între domenii diferite, cunoaște operele canonului universal (Platon, Shakespeare, Kant, Nietzsche și alții) și, în principiu, nu are lacune. Susțin că acest ideal e inaccesibil oricui. Nu neg că există diferențe între oameni, ci spun că eticheta, luată în serios, promite mai mult decât poate oferi cineva. Omului cult, în sens absolut, i se cere o aproape omnisciență de neatins.

Canonul e arbitrar. Cele câteva zeci de nume vehiculate în conversația despre cultură reprezintă o fracțiune infimă din producția intelectuală a speciei noastre. Omul „cult" clasic nu e deci doar cineva care a citit mult, ci cineva care a citit mult dintr-o felie extrem de îngustă a lumii. Dacă urmezi mereu același canon, nu ajungi niciodată la restul - și nici prea departe. Cred că de aici vine și o osificare a cunoașterii: măsurăm cultura după o listă fixă, așa că tot ce iese din ea tindem să respingem aproape reflex.

Oricui i se pot găsi lacune. Celui numit „cult" i se poate găsi întotdeauna un domeniu pe care nu-l stăpânește: biochimia, literatura chineză, dreptul, meseriile. Iar lacunele care „contează" sunt alese tot de canon. Cine nu l-a citit pe Kant e „incult". Eticheta nu măsoară cultura în sine, ci potrivirea cu o listă. În treacăt fie spus, o condiție necesară ar fi ca un om cult să aibă cunoștințe de bază din toate domeniile, din domeniul realului (matematică, chimie, astronomie, fizică etc), nu doar cel umanist, să știe despre noile și vechile descoperiri, teoria relativității spre exemplu, istoria apariției matematicii Newtoniene, teorema incompletitudinii lui Godel, istoria științei etc.

Cantitatea contează. Se poate spune că a fi cult ține de calitate, nu de cantitate. Calitatea contează, dar conexiunile între domenii vaste cer un volum de cunoștințe, iar volumul e limitat de timp. Oricât am încerca să ocolim, detaliul e neplăcut, dar real.

Cifrele. Conform ISBN și arhivelor precum WorldCat, umanitatea a produs până astăzi între 160 și 180 de milioane de ediții de carte. Google Books estimează (în 2010) în jur de 130 de milioane de cărți distincte. Eliminând traducerile, reeditările și formatele multiple, rămân cel puțin 60 de milioane de opere de sine stătătoare. E vorba de MILIOANE, MILIOANE, de opere distincte. Își poate închipui cineva că poate cuprinde măcar o centilă din așa ceva?

Anual apar între 2 și 4 milioane de cărți noi; iau valoarea de mijloc, 3 milioane. Circa 75% sunt lucrări tehnice, de nișă sau self-published, deci „zgomot de fond" în raport cu ce ajunge la un cititor obișnuit. Rămân aproximativ 750.000 de titluri pe an, dintre care circa un sfert (150.000–190.000) au un succes comercial moderat. Procentele sunt aproximări, dar concluzia nu depinde de ele, rezultatul ar rămâne același ca ordin de mărime.

Un cititor pasionat, care citește o carte pe săptămână timp de 80 de ani, fără nicio pauză, va parcurge circa 4.160 de titluri. Față de cele 750.000 de titluri „demne de luat în seamă" dintr-un singur an, asta înseamnă aproximativ 0,55%. Față de cele 60 de milioane de opere din toată istoria, e în jur de 0,007%. Am ales intenționat comparația cea mai favorabilă cititorului, iar rezultatul rămâne minuscul.

Și cartea e doar un mediu. Cele 3–4 milioane de articole științifice pe an, milioanele de ore de film și documentar, cele peste 100 de milioane de piese de pe platformele de streaming, artele vizuale, teatrul și arhitectura duc procentul și mai aproape de zero.

Vei spune, da, într-adevăr e o aspirație si te vei intreba la ce-mi folosește această informatie? Însă tocmai aici este miezul și scopul acestui articol. Oamenii se agață fantomatic de această etichetă intimidantă și încurcă cele două aspecte ale termenului(relativ-ideal), si ajung să vorbească de la tribune și să declame sentințe în spatele acestei posturi. Aici vreau să denunț snobismul intelectual.

Poate că adevărata problemă nu e lipsa noastră de cultură, ci felul în care ne-am obișnuit să o măsurăm. Etichetăm drept „incult" pe cineva care nu a citit un roman canonic, ignorând că el poate avea cunoștințe profunde într-un domeniu pe care noi nu-l cunoaștem deloc. Miza reală nu e să acumulăm cât mai mult dintr-un canon fix și arbitrar, ci să ne recunoaștem cu onestitate limitele și să construim din curiozitate, nu din vanitatea și snobismul unei etichete.

Comentarii

Niciun comentariu încă. Fii primul!

Lasă un comentariu