Realitatea care doare

În continuarea articolelor mele despre conștiința ca fluid și realitatea visului împărtășit, azi voi scrie pe scurt despre simulare.

Teoria conform căreia trăim într-o simulare a universului a devenit din ce în ce mai populară în ultimul timp, alimentată atât de progresele tehnologice, cât și de reflecțiile filosofice.

Tipuri de simulări

Această teorie se împarte în niște subcategorii și merge chiar până la extreme considerând că totul în jurul nostru e o iluzie, de tipul solipsismului.

• Există simulări de tip Matrix, inspirat de „Simulacra and Simulation” de Jean Baudrillard, în care totul este despre realitatea virtuală percepută prin simțuri; Omul percepe realitatea prin interpretarea de la nivelul creierului a simțurilor prin procese electro-chimice. Această lume senzorială poate fi îndoielnică. Totodată, omul percepe din spectrul radiațiilor doar lumina, ceea ce reprezintă un procent infim din ceea ce este acolo expus prin radiațiile electro-magnetice. Sub 1%. Să nu uităm de exemplu că astronomia se folosește de domeniul spectrografiei pentru a găsi obiecte cerești, gaze și alte elemente ce nu sunt vizibile cu ochiul liber.
• Simulare de tip “maya” - iluzie în cultura orientală, budistă și hindusă, conform căreia Brahman a inventat această lume nouă pentru a nu fi singur, a creat astfel visul; Astfel noi ne pierdem prin roluri, oglinzi ale vieții, reflectate de ceilalți în noi și uităm că suntem parte din Dumnezeul inițial, scântei.
• Simulare de tip calculator cuantic așa cum a fost expusă de Michio Kaku în care realitatea noastră este rulată pe un calculator cuantic imens;
• Iar solipsismul merge până acolo încât consideră că cei din jur sunt NPC(Not playable Character), oameni fără conștiință. În dex găsim așa: „Concepție filozofică idealist-subiectivă potrivit căreia singura realitate ar fi eul, conștiința individuală, întreaga lume exterioară existând numai în această conștiință.” Descartes a fost un gânditor care a cochetat cu această teorie. De aici și expresia „Cogito ergo sum”.
• Teoria Hologramei, teorie științifică dezvoltată de fizicieni precum Gerard 't Hooft și Leonard Susskind. Propune că universul nostru tridimensional este o proiecție holografică a informației stocate pe o suprafață bidimensională. Această teorie a apărut în urma studiului găurilor negre.

Ce cred eu?

E adevărat, există aceste teorii care de care mai mind boggling(care îți încurcă mintea), însă eu cred că realitatea e realitate în cel mai simplu sens, cel mai fundamental. Sângele e sânge, durerea - durere, bucuria - bucurie. Viața e realitate. Un argument împotriva Solipsismului ar fi empatia. Primim feedback în timp real ce rezonează cu noi înșiși ceea ce arată că undeva suntem din aceeași „substanță” sau „fluid” pe interior, același suflet. Alt argument ar fi qualia. Qualia este un termen latinesc, care se referă la experiența subiectivă pe care fiecare dintre noi o resimte, și nu poate fi explicată. Se referă la experiențele noastre directe. Până și în realitatea de tip Matrix se distinge între ceea ce este real și ceea ce e virtual, semnificând faptul că undeva, ceva real, ultim, există, dar nu așa cum percepem noi acum prin simțuri. În cultura hindusă, Brahman, este realitatea ultimă care ni se ascunde prin iluzii, oglinzi ale noastre, într-un vis perpetuu. Ipoteza în care totul este generat de un calculator cuantic mi se pare de domeniul fantasticului, puțin probabilă în viziunea mea. Teoria holografică mă face să mă întreb, unde este acel plan bidimensional care generează holograma în care noi trăim. Poate că nu înțeleg prea bine această teorie care poate e fundamentată, dar este acum at the cutting edge of science. Ar trebui să mai aprofundez în zona aceasta.

Încheiere

Explicațiile despre viață au fost din toate timpurile și s-au dezvoltat odată cu progresele tehnologice, însă pentru mine nu rămân decât niște simple teorii. Viața comportă multe aspecte, e complexă. Nu poate fi redusă la calculatoare cuantice sau fel de fel de teorii și interpretări mistice. Iar dacă toate astea sunt parte dintr-o simulare, atunci e o simulare foarte bine făcută – una în care, cel puțin eu, aleg să fiu cât mai prezent.